In loc de lacrimi
Kuka on January 6th, 2010
Desi nu am mai scris de foarte mult timp, as vrea sa ma intorc la acest hobby cu un post mai delicat. Spun delicat pentru ca tot ce tine de sentimente si de trairi sunt ca niste firicele de praf.
As vrea sa vorbim despre persoanele dragi din viata noastra si persoanele pe care le castigi si le pierzi pe parcursul vietii. Uneori credem ca suntem atat de puternici incat orice decizie am lua indiferent ca este buna sau rea ii vom face fata. Uneori avem dreptate, uneori nu, iar cand nu avem dreptate devenim slabi, indiferent ca o aratam sau nu.
Nu mai facem fata unor lucruri simple, pentru ca ceva din noi lipseste.
Ce se intampla atunci cand esti slab?
Cui ii ceri ajutorul?
Ce se intampla cand rezolvarea nu trebuie sa vina de la tine?
La cine te poti uita sa smulgi un zambet?
Mamei?
Fratelui?
Unui prieten?
Lui Dumnezeu?
Habar nu am. Ce am aflat eu intr-o perioada de 7 luni de zile este ca daca cineva iti este sortit indiferent de cat de tare te-ai amagi ca nu e persoana pentru tine, inima, viata si probabil Divinitatea iti arata contrariul. Am fost timp de 7 luni ratacit in propriile sentimente.
Ma simt ca intr-un film cu final fericit. Sunt unul dintre norocosii carora li s-a mai acordat o sansa. Sunt un om care a trait pe pielea lui si stie ce inseamna sa iubesti, sa fii iubit si totusi sa nu fiti impreuna. Ma uit la prietenii mei si uneori ii privesc invidios, alteori cu mare admiratie, ma scot din sarite cand se cearta si ma fac sa fiu neputincios atunci cand imi arata in fapte ce inseamna sa iubesti. Uneori am vrut sa ma agat de orice sentiment sa spun ca e dragoste, s-a infiripat in mine o teroare si de ce nu intelegeam.
Astea sunt momentele cand nici macar prietenul tau cel mai bun nu poate face nimic, e un moment cand tu singur trebuie sa te ridici, sa te scuturi si sa-ti continui drumul. Cand am crezut ca forta de a ma ridicat a disparut, mi s-a intins o mana plina de dragoste de afectiune, m-am uitat la ea dar nu am putut citi in ochi nici un nume, asa ca am primit aceasta mana drept cadoul meu de Craciun. Nu ma pot lauda ca am fost cuminte anul asta si ca meritam un asemenea cadou, dar cred ca nu l-am primit pentru ce am facut ci pentru ce voi face.
Inca odata am vazut ca: “…a iubi inseamna a suferi si cum multi fug de suferinta, putini stiu sa iubeasca…“. Nu stiu daca este un post care sa rascoleasca pe cineva, dar am sa va rog sa-mi acceptati aceasta lacrima pentru ca dupa 7 luni de ploaie cu stele cazatoare in sufletul meu, a iesit soarele. Va multumesc!
RSS
FB
LinkedIn
Twitter
January 8th, 2010 at 9:41 am
nu stiu pe cine a mai rascolit acest post,dar stiu sigur ca a rascolit macar o persoana,si pe cea potrivita…si acum imi vine in minte un comentariu de-al unui bun prieten de-al tau care zicea ca nu stie langa cine,dar abia asteapta sa te vada iar zambind…