Cea mai trista zi din viata mea
Liudmila on April 29th, 2009
Imi amintesc si acum ziua in care mama isi facea bagajele de plecare. Nori grei intunecati se asterneau deasupra primeverii abia dezmortite.Ma jucam cu florile din padure.Le culegeam ca mai apui sa le strivesc sub corpul meu de copila. Inima batea asemeni clopotului de la biserica cand anunta localnicii sa vina la mantuire.Stiam ca ziua urmatoare nu va mai fi la fel ca cea din momentul acela. Incercam sa zambesc soarelui, dar cerul imi citea chipul, acoperea soarele cu nori cum sufletul imi era acoperit de durere.
A fost prima noapte in care am simtit ce e “insomnia” de care vorbea mama. Priveam tavanul infloratat si numaram petalele florilor;adunam, imparteam si tot nu imi placea rezultatul, astfel o luam de la capat.
Zorii de zi m-au intampinat cu un zambet larg si senin.Insa sufletul meu se inchidea tot mai mult intr-o capsula unde se pregatea pentru un clocot de plans. Rascoleam amintiri cand cu fratele faceam cate o boacana si mama tipa la noi “lasa ca vedeti voi cand eu nu voi mai fi!”. Oare de aceasta pleca acum?… Ne-a spus ca pleaca departe sa munceasca, ca sa putem merge la facultate sa avem un viitor mai prosper. Am crezut-o pana in in clipa cand autocarul se ivise la orizont si sentimentele se scufuntau intr-un lac de suspiciune ca nu am sa o mai vad. Aveam doar treisprezece ani, iar visele copilariei s-au sters in acel moment.
Azi cand retraiesc acele clipe, nu mai sunt trista de plecarea mamei, caci vorbim aproape zilnic la telefon si ne vedem o data in an sau chiar mai mult. Tristetea ce ma bulverseaza acum… este instrainarea mea fata de ea, de cei ce ma iubesc si chiar de mine insami…Am ajuns sa constat ca viata este o zi trista doar cu segmente de bucurie sau aceasta ma mai duce cu gandul la o bucata de cascaval gaurit: unde gaurile reprezinta fericirea vietii, iar restul tristetea din ea.
RSS
FB
LinkedIn
Twitter
