Sunt zile in care mi se pare ca nimic nu merge bine. Ca as vrea mai mult. Ca nu voi avea niciodata ce vreau acum. In clipa asta as da totul pentru o noapte.
O noapte in care visele sa nu se mai sfarseasca.
O noapte din care sa nu ma mai trezesc.
O noapte in care sa nu ma gandesc ca poate veni o dimineata trezindu-ma privind in gol.
O noapte fara cuvinte, doar cu priviri.
(Cuvintele sunt inselatoare si te tradeaza cand te astepti mai putin. De aceea nu le vreau.
Am nevoie doar de tacere, de liniste. O liniste in care doar sufletul sa vorbeasca. El nu poate minti, nu poate insela.)
M-as lasa cuprinsa de un astfel de suflet care nu stie sa minta si m-as pierde intr-o lume ireala, doar pentru o noapte, in care sa simt ce n-am mai simtit. Sa uit ca dimineata sufletul ia forma umana, inselatoare si magia se risipeste. Fara sa-mi fie teama ca visul se pierde in ceata noptii ce se sfarseste.
Vreau doar o noapte. O noapte. Si nici o zi
Piesa urmatoare poate spune mai multe.
Cand sufletul se pierde intre confuzitate si luciditate, intre dorinta si frica, ai impresia ca nu vei gasi niciodata acel echilibru care sa-ti ofere liniste, iubire, respect si alinare. E un paradox controversat de idei si ganduri ce leaga trecutul cu prezentul, placerea cu durerea, dorinta si frica. Te confrunti cu propria dorinta, te legi de propriile principii si nicidecum nu renunti la frica. Trecutul ansamblat cu amintiri si clipe frumoase, prezentul legat cu un fir al dorintei de incercare, in care piesa gresita e frica de esuare.
Renunti la trecutul sigur, oarecum, indiferent de episoadele negative pentru prezent si un posibil viitor frumos, dar poate si un esec cranced. Esecul relatiilor este rezultatul ratiunii. Si totul se petrece din cauza valorilor si principiilor din ziua de azi conduse de ratiune si de profit. Unii profita mai mult altii mai putin, dar oricum are loc un schimb de marfa intre relatiile de amor. Noptile in pat sunt frumoase conduse de placeri, sentimente, insa decum lumina isi face loc in zori se incep negocierile. Atunci vorbim cu ratiunea. Desi simti una, faci alta. Pur si simplu ca asa e mai bine, ca asa iti va merge mai bine.
Am ajuns sa realizez ca inaintarea in varsta, si in special dupa ce trecem de 20 de ani, nu mai poti construi relatii frumoase bazate pe iubire si incredere reciproca. Din doi unul castiga profitand, iar altul sufera iubind. Si toate iubirile se duc pe apa sambetei doar din cauza ca ratiunea isi face radacini si incepe a incolti in modul sau. Ratiunea te distanteaza de anumite lucruri doar din cauza ca in modul tau acidic te gandesti cum sa faci sa fie bine. Si atunci normal ca pe primul loc esti tu, caci poti gandi la un bine incepand cu ce ti-e bine tie. Si daca binele tau il afecteaza pe cel de langa tine? Raspunsul e ca cel de alaturi trebuie sa se gandeasca la binele lui si sa isi faca bine singur. In cazul acesta ma intreb ce ar trebui sa faca un cuplu sa le fie bine ambelor parti ? Daca una dintre parti incearca sa faca bine celuilat nu se simte bine el. Si la un moment dat tot se va produce explozia vulcanica, care poate rezulta cu un sir de conflicte. In cel mai fericit caz cu o despartire calma, iar in cel mai rau caz cu violenta.
O alta parte nociva a unei relatii e atunci cand unul face mai mult decat altul. Unul ar da si sufletul sa fie fericiti, iar opusul aplica regula indiferentei si subestimarii. Este o vorba:”Eu sunt mic, nu stiu nimic”, adica nu vad tot binele care mi l-ai facut si clipele frumoase dintre noi, dar la sigur le voi vedea pe cele proaste, voi urmari greselele tale.
Intr-o perturbare de sentimente reactiile sunt diverse unul uita mai usor si trece peste esec gasindu-si refugiul intr-un alt inceput de relatie, iar celalalt isi cauta increderea pierduta in propria fire. Adepti ai optimismului ingrat isi vor spune ca: „Asta e!”.
“Dupa o masa copioasa o tigara canceroasa, ”devenise motto-ul nostru. La care impreuna cu Olga ne ridicam de la masa, ne spalam pe maini si ne pregateam de ritualul confidential.
“Iesim la o plimbare!” suna explicatia noastra catre membrii familiei ei. Si iar ne ascundeam pe dupa blocuri, scoteam pachetul de Kent 8 din buzunar sau uneori se mai intampla sa il ascundem in sutien daca nu aveam buzunare. Ca nah, asa e femeia isi inventeaza buzunare, daca tot ia dat Dumnezeu teren pentru confectionare. Din mana in mana pipaiam pachetul de tigari, precum un barbat pipaie o femeie virgina. Fumam cu ochii in patru sa nu ne vada cineva din cunoscuti, ca de straini nu ne faceam planuri sa ii cunoastem.
Totul a inceput prin clasa a 11-a, cand m-am trezit sufocata de fum in garsoniera in care locuiam cu G. Incepuse sa-mi creasca clorofilul imaginar de dama cu Slims-ul in mana cucerind un amarat de barosan pe terasa Pizzariei Magica. De la un Slims la altul, am ajuns la bucata de Pall Mall cumparata de la chioscul de peste drum. Si la acest fapt s-a ajuns din cauza noii legi aplicate de Guvern de a scumpi tigarile pentru a impiedica minorii sa mai fumeze. Cel putin asa se spunea pe atunci. Nu aveam TV sa urmaresc si eu la ce spun aia de la putere. Chiar si asa nu ne-a impiedicat, caci ne tineam bine, dupa ce cumparam o paine si ne ramanea vreo trei mii, ii aruncam in pusculita. Aceia erau pentru iarba noastra de zi cu zi.
Dimineata ne trezeam cu ceasca de 3 in 1 in mana si stiam ca trebuie sa folosim si cealalta mana pentru ceva. Si asa am invatat sa folosesc a doua mana ca sa tin tigara. Ma uitam la colega mea, ea se uita la mine, apoi amandoua priveam la fumul ridicat deasupra noastra. Era fantastic. La inceput ma amuza cum faceam cerculete in aer, iar cu un suflat le imprastiam. Si nu eram fumatoare. Daca ne intreba cineva “Aveti o tigara?” sau “Aveti un foc?” ne simteam indignate: “Nu fumam domnul’ sau “asa vi se pare?”. Eu stiu poate i s-o fi parand omului, dar de mirosit nu avea cum sa ne simta. Aveam grija sa bagam cantitati considerabile de Passion Dance si eu mai stiu ce parfumuri aveam pe atunci. Erau oricum destule, G. era reprezentata Avon si le incerca aroma la toate, iar eu ma strecuram in spatele ei sa ma spreieze si pe mine.
Cand am plecat de la G. eram deja profesionista in ale fumatoriei. In clasa si in noua casa nu eram fumatoare. In schimb frecventam toaleta de la scoala tot mai des. La un moment dat ma intreba colega de banca daca am patit ceva de ma tot trag la baie: “ Cistita, draga mea, cistita. Stii ce-i aia cistita?” era replica mea. Cistita trecuse demult, dar tigari aveam in fiecare zi. Sa stai pe buda liceului ca sa fumezi un Kent e chiar excitant si mai ales de-ati sti cum creste adrenalina cand te prinde iar femeia de serviciu, iar iti va trage o batjocora. Dar macar esti fericit. Cu ochii bulbucati si creerii facuti sunca, ma intorceam in banca: “ Cistita, draga mea, cistita. Stii ce- aia cistita?”, ii reaminteam colegei de banca in caz ca uitase.
Azi m-am acomodat si cu holul din C5. Nu mai vin cu explicatii de rigoare, nu mai am cistita acuta, iar companie gasesc doar daca bat in oricare usa. Fumez. Asezata in pozitia turceasca scot fum cat scoteam 10 la un loc in toaleta scolii. Si am impresia ca peste capul meu se asterne Dumnezeu. Si cu pachetul de tigari in fata analizez imaginea de pe el. Doi plamani gauriti sau mai degraba copti ca pe jaratic. Si ce daca. In pamant viermii vor mananca din mine, asa ca mai bine sa mananc eu in felul meu. Trag fum dupa fum, fum dupa fum…pana se termina tigara.
Nu te-am inteles atunci, caci nu te-am ascultat. Gandurile se agatau de un fir de iluzie spre o lume mediatica. Si vorbeai si explicai…Cuvintele coborau ca un roi de albine ce ma intepau si imi formau basici ce ma usturau. Iar radeam sarcastic…iar plangeam pentru vorbele tale. Cadeau ca nuca din copac. Si te-am avertizat ca voi pleca in lumea mea din care nici moarta nu ma voi intoarce. Cu toata iubirea ce o nutream pentru tine te instintasem ca durerea inabusa orice simtamant. Si am plecat. M-am sufocat cu orgoliu. M-am strangulat cu principii, la care tu nu te-ai fi asteptat.
Nu m-ai izbucnesc ca uraganul Katrina, ci ma strecor cu resemnare de-a lungul zilei de maine. Si azi mai cred ca iubirea se naste, se pierde in alinare, dar nu moare. Apare si iar doare. Sunt mai convisa ca o rana se inchide prin uitare si se deschide din amintiri. Nu credeam sa mai iubesc si totusi o fac…e un altel de iubire. E reincarnarea sentimentului ucis in altul nou-nascut.
E atata liniste in jurul meu, inger ucigas. Si imi cresc radacini in ambele parti. Rasar in fiecare zi cu alte petale si mai las sa cada una in bataia vantului din timpul de altadata.
Joc de cuvinte
Sa pot nu vreau sa vreau nu pot
sa uit blestemul facerii noastre … te-am intalnit … ceva
bizar nu-mi amintesc de acel timp e batran sarmanul
ai fost … n-ai fost… dar esti
am fost … n-am fost … dar sunt
un fulger ce despica formula inimii in a fi ?i a nu fi
Maine vei muri … voi muri ?i nu vom mai fi
ce n-am reu?it sa fim pana in ,,A FI”
(poezie publicata in revista Feed Back nr.1/2/3, Iasi, 2009)
Cand am mers prima oara la mare, eram prea mica ca sa pot sa simt, sa pot intelege vibratiile ei.. Am vrut sa ma plimb pe malul marii pana sa mai inaintez cu o treapta in drumul vietii. Momentul implinirii acestui vis a fost clipa in care am cedat sa mai lupt pentru alt vis.
De cele mai multe ori imi e teama ca am trecut pe langa cea mai frumoasa zi din viata mea fara ca sa-mi dau seama, fara sa am timp sa ma gandesc ca cea mai frumoasa zi a fost aceea si ca trebuie sa o stampilez in inima mea. Ma tem in fiecare clipa ca poate asta e clipa de maxima de fericire si ma sperie. Si apoi imi dau seama ca e absurd. “Cea mai frumoasa zi din viata mea” sau “cea mai tare zi sin viata mea” nu este decat o expresie pe care o folosim uneori. Si de cele mai multe ori o folosim inconstienti ca mai apoi sa o uitam la fel de inconstient. Pana vine o zi cand cineva iti pune intrebarea: “Care a fost cea mai frumoasa zi din viata ta?. Intrebare la care greu poti sa raspunzi.
As putea spune ca viata insasi e o zi frumoasa daca stii sa o traiesti, daca stii sa o apreciezi. Si daca se intampla sa nu stii? Atunci esti nevoit sa cauti in amintirile sterse, vagi de trecerea timpului si altele mai proaspete dar fara o frumusete aparte. S-au ruinat multe de ceva timp incoace si soarele nu a mai avut putere si iubirea s-a inegrit si bucuriile s-au stropit cu noroi. Insa din tot intunericul care imi inunda existenta am incercat sa ma rezum la o zi, la o secventa a unei zile.
Era 1 martie a.c cand am decis sa plec undeva departe, undeva unde nu am mai fost niciodata. Destinatia nu a fost greu de ales. Vroiam sa vad marea. Am urcat in primul tren spre Constanta. Astfel ma pregateam sa rascolesc intreaga viata la un drum de 9 ore de mers cu trenul. Imi place sa merg cu trenul. Iti ofera siguranta, linistea si ai impresea ca te duce spre un infinit, ca nu se va opri niciodata. As putea spune ca trenul este vehicolul sufletului. Nu stiam unde se va opri sau ce ma asteapta la celalalt capat al liniei. Am ajuns in Constanta in jurul orei 9 diminata, iar aerul din orasul necunoscut parca ma intarea, imi oferea o oarecare incredere si putere. Eram libera, departe de probleme, departe de privirile oamenilor cunoscuti. Incercam o lume noua, incercam o schimbare.
M-am plimbat pe strazile constantene fara sa-mi pese ca m-as putea rataci, fara frica. Am facut poze, am zambit oamenilor pe strada si observam ca acestia imi raspundeau la fel cu un zambet deschis, cu un aer vioi. Pe la orele 12 cand soarele si-a scos dintii deasupra orasului, am decis sa-i dau un telefon doamnei Lucia, o prietena de-a mamei mele care locuieste in Constanta. Mare i-a fost uimirea sa auda ca sunt in oras. M-a intampinat cu atata bunavointa si caldura.
Astfel, am descoperit ca acesti oameni nu au orasul frumos si incalzit doar de soare, ci caldura din el se emana si din sufletul locuitorilor sai.
Intr-o singura zi am reusit sa descopar atat de multe lucruri noi, incat la un moment dat am crezut ca e revelatia unui trecut din care ma voi trezi brusc si cu un gust amagitor. Dar, nu, eram acolo, iar ce vedeam era realitate. Desi, vremea nu era chiar potrivita pentru plimbarile pe plaja, am ajuns pe faleza unde am stat o jumatate de ora ca sa contemplez imaginile in care valurile se loveau de stanci. Iar vantul vuia in libertatea maritima. Portul Tomis era ravasit dupa o iarna lunga. Insa unele vapoare au evadat spre largul marii. O liniste. O fericire dumnezeiasca s-a asternut in sufletul meu dezertat.
A fost o zi in care am uitat cine sunt si de unde vin. Eram acolo, eram eu, Ly si atingeam infinitul. Imi spalam mainele in apa sarata, iar gandurile se lasau conduse de valuri. Ziua se sfarsise pe neobservate. Am urcat in tren ce ma aducea inapoi in orasul studentesc. Cu forte noi luam viata de la capat. Am lasat in urma amintirile si lacrimile celor opt ani de singuratate, am lasat in urma viata de pana atunci.
M-am renascut pe malul marii. Deci, pot spune ca cea mai frumoasa zi din viata mea a fost atunci cand a trecut si nu am realizat si nu atunci cand am spus:” Asta este cea mai frumoasa zi din viata mea!”. Si ziua de azi este cea mai tare zi din restul care au fost si o sa mai vina!
show_e8fe3f8b0b3c51(448, 46);
Imi amintesc si acum ziua in care mama isi facea bagajele de plecare. Nori grei intunecati se asterneau deasupra primeverii abia dezmortite.Ma jucam cu florile din padure.Le culegeam ca mai apui sa le strivesc sub corpul meu de copila. Inima batea asemeni clopotului de la biserica cand anunta localnicii sa vina la mantuire.Stiam ca ziua urmatoare nu va mai fi la fel ca cea din momentul acela. Incercam sa zambesc soarelui, dar cerul imi citea chipul, acoperea soarele cu nori cum sufletul imi era acoperit de durere.
A fost prima noapte in care am simtit ce e “insomnia” de care vorbea mama. Priveam tavanul infloratat si numaram petalele florilor;adunam, imparteam si tot nu imi placea rezultatul, astfel o luam de la capat.
Zorii de zi m-au intampinat cu un zambet larg si senin.Insa sufletul meu se inchidea tot mai mult intr-o capsula unde se pregatea pentru un clocot de plans. Rascoleam amintiri cand cu fratele faceam cate o boacana si mama tipa la noi “lasa ca vedeti voi cand eu nu voi mai fi!”. Oare de aceasta pleca acum?… Ne-a spus ca pleaca departe sa munceasca, ca sa putem merge la facultate sa avem un viitor mai prosper. Am crezut-o pana in in clipa cand autocarul se ivise la orizont si sentimentele se scufuntau intr-un lac de suspiciune ca nu am sa o mai vad. Aveam doar treisprezece ani, iar visele copilariei s-au sters in acel moment.
Azi cand retraiesc acele clipe, nu mai sunt trista de plecarea mamei, caci vorbim aproape zilnic la telefon si ne vedem o data in an sau chiar mai mult. Tristetea ce ma bulverseaza acum… este instrainarea mea fata de ea, de cei ce ma iubesc si chiar de mine insami…Am ajuns sa constat ca viata este o zi trista doar cu segmente de bucurie sau aceasta ma mai duce cu gandul la o bucata de cascaval gaurit: unde gaurile reprezinta fericirea vietii, iar restul tristetea din ea.
Oare cum se numeste starea in care ti se sterg amintirile….Stai, privesti inapoi si iti dai seama ca nu ai ce spune, ca trecutul tau e vag, ca amintirile sunt alb-negru si chiar nici asa nu le intelegi. Uite, asa se pierde amintirea unei vieti, in uitare! Si cand esti la fundul marii, ai nevoie sa te ridici, cauti clipele in spatele tau, dar toate sunt sterse.
Clipele sunt doar acele pe care le traiesti acum, cand bei un ceai, fumezi o tigara, scriiorice tampenii sau te agiti ca o sticla de Cola printre altii ca tine.Si bah, s-a trecut clipa. Pierdemo viata fara sa ne dam seama ce dracu’ am facut, ieri, azi, ce fac maine….la infinit.
Fumez ca o descrierata…mai beau uneori cate un coniac sa-mi inecsufletul intr-o amorteala de fericire.
Si nu vreau decat sa-mi amintesc copilaria, sa-mi amintesc de parintii , sa-mi amintesc de oamenii dragi, dar consteintizez ca acestia sunt foarte departe. Nici amintirile, nici sentimentele, nici dragostea din tot sufletululnu ii poate aproapia. M-am ratacit.
Chiar zilele acestea am citit la statusul unui prieten: “nu te poti “rataci”, daca cunosti orasul in care te afli”. Poate ca are dreptate, dar eu ma ratacesc chiar si asa. Merg pe strada ma ratacesc printre ganduri, ajung acasa ma ratacesc tot in ganduri, pana si ideile au ajuns sa mi se rataceasca. Viata e un oras labirint, cu ulite mai adanci si infundate in coborasuri. Si faza tare e ca de coborat asa usor cobori, insa cand sa te ridici, tragic aer din cinci in cinci minute.
Ma simt mai rece decat un ghetar din mijlocul Pacificului. Ma plimb cu iluzia unei perfectiuni a clipei prezente, ca dupa inca doua clipe sa-mi dau seama ca nu e nici o clipa din toate clipele, in care sa fiu, perfect, fericita. M-am pierdut intr-o lume mare pentru care eusunt atat de mica. In care gandurile mi se imprastie si se amestica in totfelul de viziuni artistice si monotone. Ce cacat! Totul e de parca ai amesteca zece feluri de mancare in una singura si combinatiile acestea ar forma un gust pe care nu ai vrea sa il incerci… Asta e in creerul meu acum.
Mi-am pierdut orice credibilitate. Nu mai stiu in ce cred…nu mai am nici o parere…nu am nici o imagine personala despre ce ma inconjoara.Daca pana mai acum un an sustineam caviata nu e viata…ca moartea e mai presus de toate, daca eram sigura ca vreau sa mor, sa-mi tai venele, sa ma maltratez cu ganduri sinister,azi nu mai sunt sigura nici de acestea.Uite, incerc sa vorbesc. Si, desi am spus atat de putine , mi se par atat de multe. Parca gata, s-au terminat cuvintele. Vreau sa citesc o carte…vreau sa ma scufund in tacere….sa ma acopar cu liniste. Ba nu, caci si linistea, acum, ma sperie. Nu am stare sa stau un minut!!! Nustiu cum sa reactionez cu mine insami, nu am mai fost in asa situatie. In care propria personalitate sa se confrunte cu propriile dorinte si nedorinte. Si ce faceam acum un an? Scriam poezii, desenam, priveam filme…vroiam sa ajung la facultate.Hopa, aveam un tel! Azi care mi-e telul? Parca nimic nu ma multumeste, nimic nu ma incalzeste. Merg sa ma caut.
Danifeld on June 16th, 2009
RSS
FB
LinkedIn
Twitter
