Liudmila on April 29th, 2009
Imi amintesc si acum ziua in care mama isi facea bagajele de plecare. Nori grei intunecati se asterneau deasupra primeverii abia dezmortite.Ma jucam cu florile din padure.Le culegeam ca mai apui sa le strivesc sub corpul meu de copila. Inima batea asemeni clopotului de la biserica cand anunta localnicii sa vina la mantuire.Stiam ca ziua urmatoare nu va mai fi la fel ca cea din momentul acela. Incercam sa zambesc soarelui, dar cerul imi citea chipul, acoperea soarele cu nori cum sufletul imi era acoperit de durere.
A fost prima noapte in care am simtit ce e “insomnia” de care vorbea mama. Priveam tavanul infloratat si numaram petalele florilor;adunam, imparteam si tot nu imi placea rezultatul, astfel o luam de la capat.
Zorii de zi m-au intampinat cu un zambet larg si senin.Insa sufletul meu se inchidea tot mai mult intr-o capsula unde se pregatea pentru un clocot de plans. Rascoleam amintiri cand cu fratele faceam cate o boacana si mama tipa la noi “lasa ca vedeti voi cand eu nu voi mai fi!”. Oare de aceasta pleca acum?… Ne-a spus ca pleaca departe sa munceasca, ca sa putem merge la facultate sa avem un viitor mai prosper. Am crezut-o pana in in clipa cand autocarul se ivise la orizont si sentimentele se scufuntau intr-un lac de suspiciune ca nu am sa o mai vad. Aveam doar treisprezece ani, iar visele copilariei s-au sters in acel moment.
Azi cand retraiesc acele clipe, nu mai sunt trista de plecarea mamei, caci vorbim aproape zilnic la telefon si ne vedem o data in an sau chiar mai mult. Tristetea ce ma bulverseaza acum… este instrainarea mea fata de ea, de cei ce ma iubesc si chiar de mine insami…Am ajuns sa constat ca viata este o zi trista doar cu segmente de bucurie sau aceasta ma mai duce cu gandul la o bucata de cascaval gaurit: unde gaurile reprezinta fericirea vietii, iar restul tristetea din ea.
Liudmila on April 29th, 2009
Oare cum se numeste starea in care ti se sterg amintirile….Stai, privesti inapoi si iti dai seama ca nu ai ce spune, ca trecutul tau e vag, ca amintirile sunt alb-negru si chiar nici asa nu le intelegi. Uite, asa se pierde amintirea unei vieti, in uitare! Si cand esti la fundul marii, ai nevoie sa te ridici, cauti clipele in spatele tau, dar toate sunt sterse.
Clipele sunt doar acele pe care le traiesti acum, cand bei un ceai, fumezi o tigara, scrii orice tampenii sau te agiti ca o sticla de Cola printre altii ca tine.Si bah, s-a trecut clipa. Pierdem o viata fara sa ne dam seama ce dracu’ am facut, ieri, azi, ce fac maine….la infinit.
Fumez ca o descrierata…mai beau uneori cate un coniac sa-mi inec sufletul intr-o amorteala de fericire.
Si nu vreau decat sa-mi amintesc copilaria, sa-mi amintesc de parintii , sa-mi amintesc de oamenii dragi, dar consteintizez ca acestia sunt foarte departe. Nici amintirile, nici sentimentele, nici dragostea din tot sufletulul nu ii poate aproapia. M-am ratacit.
Chiar zilele acestea am citit la statusul unui prieten: “nu te poti “rataci”, daca cunosti orasul in care te afli”. Poate ca are dreptate, dar eu ma ratacesc chiar si asa. Merg pe strada ma ratacesc printre ganduri, ajung acasa ma ratacesc tot in ganduri, pana si ideile au ajuns sa mi se rataceasca. Viata e un oras labirint, cu ulite mai adanci si infundate in coborasuri. Si faza tare e ca de coborat asa usor cobori, insa cand sa te ridici, tragic aer din cinci in cinci minute.
Ma simt mai rece decat un ghetar din mijlocul Pacificului. Ma plimb cu iluzia unei perfectiuni a clipei prezente, ca dupa inca doua clipe sa-mi dau seama ca nu e nici o clipa din toate clipele, in care sa fiu, perfect, fericita. M-am pierdut intr-o lume mare pentru care eu sunt atat de mica. In care gandurile mi se imprastie si se amestica in tot felul de viziuni artistice si monotone. Ce cacat! Totul e de parca ai amesteca zece feluri de mancare in una singura si combinatiile acestea ar forma un gust pe care nu ai vrea sa il incerci… Asta e in creerul meu acum.
Mi-am pierdut orice credibilitate. Nu mai stiu in ce cred…nu mai am nici o parere…nu am nici o imagine personala despre ce ma inconjoara. Daca pana mai acum un an sustineam ca viata nu e viata…ca moartea e mai presus de toate, daca eram sigura ca vreau sa mor, sa-mi tai venele, sa ma maltratez cu ganduri sinister, azi nu mai sunt sigura nici de acestea. Uite, incerc sa vorbesc. Si, desi am spus atat de putine , mi se par atat de multe. Parca gata, s-au terminat cuvintele. Vreau sa citesc o carte…vreau sa ma scufund in tacere….sa ma acopar cu liniste. Ba nu, caci si linistea, acum, ma sperie. Nu am stare sa stau un minut!!! Nustiu cum sa reactionez cu mine insami, nu am mai fost in asa situatie. In care propria personalitate sa se confrunte cu propriile dorinte si nedorinte. Si ce faceam acum un an? Scriam poezii, desenam, priveam filme…vroiam sa ajung la facultate.Hopa, aveam un tel! Azi care mi-e telul? Parca nimic nu ma multumeste, nimic nu ma incalzeste. Merg sa ma caut.
RSS
FB
LinkedIn
Twitter
