Kuka on February 1st, 2009
Am sa incep acest post cu o intrebare: pe cati dintre voi cei care cititi acest blog nu va durut maseaua? Eu pun pariu ca sunt putini cei care nu au dureri de masele sau de dinti, asa ca pentru restul ceilalti exista (Golden Brau) sau algocalminul, acel antidot cu un gust de iti vine sa fugi in lume. Bineinteles ca de durere incerci orice, inclusiv metoda cu paharul de vodka, cognac sau tuica sa “tragi la masea” sa amorteasca. Uneori pui atata bautura acolo incat amortesti tu dar maseaua tot nu se da batuta. Zilele trecute am avut un meci cu maseaua mea careia i s-a pus pata pe mine ca dorm prea linistit si eventual prea mult si de atunci vreo trei zile si trei nopti m-a tinut cu ochii in tavan si plini de lacrimi.
Exista si o parte buna in faza asta aceea ca am remarcat ca tavanul camerei mele ar trebui varuit. Ca orice om disperat de durere m-am apucat de scobit si aveam de ales intre a-mi scoate maseaua fara anestezie si a face rugaciuni sa-mi treaca. Logic m-am apucat de rugaciuni, si ii multumesc lui Dumnezeu ca intr-un final mi-a trecut. Cred ca durerea de masea e cea mai stresanta durere pe care o poate avea omul. Daca va intrebati de ce nu am fost la un stomatolog raspunsul meu e ca nu am incredere in stomatologi. Am vazut atatea cazuri incat prefer sa rezolv problema prin metode babesti si daca maseaua nu renunta atunci probabil as apela la un stomatolog. Deocamdata ma autodeclar invingator desi sunt constient ca am castigat doar o lupta nu si batalia, dar parca ce pot face, astept urmatoarea provocare si sper sa-i fac fata. Pana atunci ma duc sa mananc un covrig expirat.
Danifeld on February 1st, 2009
Un artist belgian a dat lovitura: a creat o oper? de art? capabil? s? produc? excremente umane. Sursa Evz.ro
Daca asta se intelege prin arta in secolul asta eu am sa strig sus si tare ca urasc arta. Ce este asa de incredibil si de ce trebuie considerata o adevarata capodopera de arta o masina de facut rahat? Pe langa faptul ca are un succes teribil cum spun cei de la Evz, acest artist de geniu vrea sa faca si o valiza care produce rahat. Imi si imaginez un scenariu bolnav la aeroport cand iti controleaza bagajele si esti intrebat:
” – Masina asta de rahat o luati la mana sau o puneti in cala?”
sau
” – Iubitele pentru ca insemni totul pentru mine, ti-am luat o masina de facut rahat”
Din pmdv trebuie sa fii bolnav sa-ti placa aceasta “arta”, dar poate asta e viitorul. Saracul Leonardo da Vinci cred ca se intoarce in mormant daca ar sti despre asa ceva.
Danifeld on February 1st, 2009
N-am mai scris de mult un articol si nu stiu daca din lipsa de inspiratie sau poate mai mult din lipsa de dispozitie. Prefer decat sa iasa un articol prost, mai bine sa nu scriu si las sa treaca timpul. Nu fac acest blog pentru bani si am fost surprins placut sa observ ca am avut vizitatori si fara sa scriu nimic de 4 zile.
Scriam in postul asta, ca un om care pe mine m-a impresionat si a lasat un impact asupra mea a fost o profesoara de romana din liceu. Stand de vorba cu un prieten care mi-a fost si coleg de clasa, am inceput sa vorbim de profesorii nostri. Am avut si profesori extraordinari, dar si profesori cu adevarati idioti. Si uite asa mi-am dat seama ca ar trebui sa scriu o serie despre acestia.
De fiecare data cand incep sa scriu un subiect cu tenta de amintire ma gandesc daca altii se regasesc in randurile care le scriu. O sa las comentariile sa curga de la sine si incep si povestirea.
N-am facut liceul la unul din acele licee de geniu ale Iasului, dar a fost un liceu bun pentru ca erau profesori tineri si foarte buni ca si cadre didactice. Am prins perioada aia idioata cu repartizarile pe calculator si in functie de mediile care le aveai te repartiza la un liceu. Tot timpul am mers pe principiul ca daca vrei sa inveti carte poti invata oriunde.
Eram copii tampiti pe vremea aia si faceam numai tampenii prin liceu. De la fumat prin clasa la orele de engleza, la chiulit din tot felul de metode tampite, la facut constelatia soarelui pe tavan de la hartii mancate. Prostiile tot timpul mergeau cel mai tare la acei profesori care erau buni cu noi. Ala care iti vorbea frumos era luat de prost si ala care tipa era respectat. Acum privind in spate n-am inteles niciodata de ce, dar nho eram copii.
Deobicei cele mai mari prostii erau la ora de romana. Aceasta profesoara nu era genul de profesor clasic. Nu aveam comentarii, nu ne asculta, dar ne punea creierul in functiune. Despicam opera in 20 de parti si o intorceam pe toate partile, discutam codul bunelor maniere, ne ducea la teatru si apoi discutam opera, faceam piese de teatru, chema oameni de la edituri la ore. Era cu totul si cu totul interactiv, dar binenteles ca pe noi ne durea in 14.
Imi amintesc ca pe vremea aia era celebra emisiunea “Lantul Slabiciunilor” si ia ridicat in picioare pe 2 colegi sa raspunda la o intrebare. Raspunsul lor:
“- Banca – primul
- Pas – al 2-lea“
Un lucru care ma enerva foarte tare era ca de fiecare data cand chiuleam imi dadea telefon acasa. Daca chiulea toata clasa numai mie imi dadea telefon acasa. Ajunsesem sa scot telefonul din priza cand veneam acasa numai sa stiu ca nu ma poate suna.
Un lucru care nu am sa-l uit niciodata cum ne-a citit la ore ” Micul Print de Antoine de Saint-Exupery”. Dintr-o opera pe care multi o considera pentru copii noi ne-am dat seama ca este o opera extraordinar de matura si de bine gandita.
Au trecut anii si mi-am dat seama ca toate momentele cand ne punea sa vorbim in public, cand ne punea sa jucam o piesa ca sa ne pierdem din inhibitie sau cand analizam oamenii prin limbajul trupului is lucruri care le folosesc acum. Mi-am dat seama ca am fost un copil idiot ca nu am ascultat mai atent toate lectiile ei.
Saptamana trecuta am fost cu prietenul asta al meu la liceu sa o vizitam. Ironia a facut sa nu ne mai vedem vreo 4 ani si cand am vazut-o mi-au trecut prin fata toate momentele care le-am povestit mai sus. A fost foarte tare revederea si povestirile din anii de liceu. Ne-a chemat la ora ei si desi nu mai preda la liceu si preda la clasele mai mici mi-am dat seama ca metodele ei nu s-au schimbat peste ani. Asa iti dai seama de lucrurile care le regreti ca le-ai facut. Ma bucur ca acest om a avut rabdare cu mine si ca a vazut in mine mai mult decat acel copil care chiulea, a vazut un potential. Si mi-am dat seama ce e in sufletul unui profesor, care dupa 4 ani nu este uitat. Nu cred ca este o senzatie mai placuta pentru pentru profesor decat sa stii ca elevii tai care ii durea in 14 de lectiile tale sunt aia care te viziteaza cel mai mult.
Am sa incep acest post cu o intrebare: pe cati dintre voi cei care cititi acest blog nu va durut maseaua? Eu pun pariu ca sunt putini cei care nu au dureri de masele sau de dinti, asa ca pentru restul ceilalti exista (Golden Brau) sau algocalminul, acel antidot cu un gust de iti vine sa fugi in lume. Bineinteles ca de durere incerci orice, inclusiv metoda cu paharul de vodka, cognac sau tuica sa “tragi la masea” sa amorteasca. Uneori pui atata bautura acolo incat amortesti tu dar maseaua tot nu se da batuta. Zilele trecute am avut un meci cu maseaua mea careia i s-a pus pata pe mine ca dorm prea linistit si eventual prea mult si de atunci vreo trei zile si trei nopti m-a tinut cu ochii in tavan si plini de lacrimi.
RSS
FB
LinkedIn
Twitter
